Consultanta ceruta intr-un stadiu timpuriu poate sa furnizeze suficiente informatii debitorului pentru a intelege clar diferitele optiuni care-i sunt disponibile. Intreprinzatorii informati vor putea apoi sa ia din timp masurile necesare.
Avertizarea asupra situatiei de criza a intreprinderii poate proveni din surse externe (banci, auditori externi) sau din surse interne (informatie contabila, auditori interni sau cenzori). Masurile de preventie a insolventei sunt optiuni ale debitorului si nu obligatii.
Un rol important in eforturile de preventie a insolventei si ar putea fi asumat de autoritati.
Bancile si, in general, sistemul financiar-bancar sunt o sursa importanta de informare asupra dificultatilor financiare ale intreprinderilor (cel putin dupa Acordul Basel II).
Auditorii externi, procedurile de scoring si cele de rating (evaluarea bonitatii si, respectiv, a gradului de risc al unei afaceri) sunt, de asemenea, surse importante de informatii pentru avertizarea timpurie.
2. Un procent de 1-1,5% cazuri de reorganizare sunt de succes, realitate care pare sa sfideze existenta unui cadru specific legal si de reglementare privind salvarea intreprinderilor.
Cauza reala si fundamentala a insuccesului reorganizarii o reprezinta tocmai caracterul sau judiciar, procedura reorganizarii fiind o procedura de insolventa care, in mod invariabil, este publica. Elementul negativ al acestei publicitati afecteaza intr-o maniera covirsitoare credibilitatea debitorului. Totodata, intarzierea inevitabila si formalismul procedurii judiciare pot impiedica intreprinderea sa initieze si sa implementeze cu succes procedurile de reorganizare. Confidentialitatea, care se poate dovedi esentiala pentru reusita unei redresari, se poate asigura numai in cazul masurilor preventive extrajudiciare sau de tip consensual, exterioare procedurilor judiciare.
Subcapitolul 2 – Mijloacele de asigurare contra riscului de insolventa
Sectiunea 1 – Proceduri si mecanisme de preventie a riscului de insolventa in sistemul financiar-bancar
§1. Riscurile afacerii in sistemul financiar-bancar
Sistemul financiar se compune din trei segmente, respectiv, sectorul bancar, sectorul asigurarilor si sectorul serviciilor de investitii financiare.
Afacerile entitatilor reglementate ale sistemului financiar sunt afaceri cu un inalt grad de risc, antrenind economiile unui mare numar de persoane. Din acest motiv, legislatia comunitara impune in acest domeniu o serie de masuri severe privind adecvarea capitalului la risc.
O.U.G nr. 98/2006 si O.U.G nr. 99/2006 impun o supraveghere consolidata, pe intregul sistem financiar, prin colaborarea celor trei autoritati de supraveghere si control ale sistemului financiar – BNR, CNVM si CSA.
Recomandarile si politicile BCBS (Basel Committe on Banking Supervision) au capatat forta obligatorie prin implementare directa in dreptul national. Principiile BCBS au fost ulterior preluate si in dreptul comunitar. Acordul Basel I a fost actualizat in 2003, devenind Basel II.
Cele trei tipuri de risc identificate de Acordul Basel II (riscul de credit, riscul de piata si riscul operational) pot fi gestionate in baza unor mecanisme interne de organizare si functionare a fiecarei institutii de credit in parte.
Aceste mecanisme si proceduri nu sunt altceva decit mijloace de preventie a insolventei institutiilor financiare.
§2. Bancile se pot asigura contra riscului propriu de insolventa
1. Adecvarea capitalului la risc, primul principiu al Acordului Basel II si supravegherea consolidata a entitatilor reglementate ale pietelor financiare, cel de-al doilea principiu al Acordului Basel II, sunt impuse tuturor entitatilor reglementate ale pietei financiare.
Cele doua principii enuntate isi gasesc expresia in Regulamente comune ale BNR, CNVM si CSA.
2. BNR a imaginat si pus in practica inca din 2002 proceduri si mecanisme obligatorii de tratament al riscurilor activitatii bancare, proceduri si mecanisme care s-au putut extinde, ulterior, si la celelalte entitati reglementate ale pietei financiare.
Legislatia bancara permite BNR sa aplice masuri de supraveghere speciala sau de administrare speciala atunci cind indicatorul de solvabilitate al bancii scade sub anumite praguri.
3. Institutiile de credit, precum si institutiile financiare non-bancare, sunt obligate sa isi constituie, in cadrul structurii lor organizatorice si functionale, compartimente de control si audit intern, menite a preintampina riscurile de criza financiara.
Dispozitii similare celor impuse institutiilor de credit sunt stabilite si in sarcina institutiilor financiare non-bancare de Norma BNR nr. 18/2006 privind organizarea si controlul intern, administrarea riscurilor semnificative, precum si desfasurarea activitatii de audit intern a institutiilor financiare nebancare.
4. Regulamentul BNR nr. 3/2007 este consacrat limitarii riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice.
§3. Bancile se pot asigura contra riscului insolventei clientilor lor
1. La nivelul sistemului bancar au fost create, in scopul gestionarii eficiente a riscurilor afacerii de tip bancar, Biroul de Credit, Centrala Riscurilor Bancare si Centrala Incidentelor de Plati.
2. Biroul de Credit este o institutie menita a stabili istoricul de credit si bonitatea clientilor persoane fizice, pe baza istoricului bancar si, implicit, a evaluarii mai bune a riscului de creditare. Sistemul Biroului de Credit a fost conceput pe baza ideii ca orice persoana care beneficiaza de un imprumut de la institutiile respective sa fie raportata catre Birou, astfel incat sa poata fi evitata obtinerea unor alte credite fara declararea celor obtinute deja.
Raportarea acestor informatii catre Birou este o masura care poate contribui intr-o maniera decisiva la evitarea supra-indatorarii persoanelor fizice. Gradul maxim de indatorare pe persoana sau familie se calculeaza pornind de la totalul creditelor contractate si nu de la creditul acordat de o banca anume.
3. Centrala Riscurilor Bancare (CRB), este o baza de date, administrata de BNR, in care sunt inscrise persoanele fizice sau juridice care au credite contractate. Prin Reteaua de Comunicatii Interbancara, institutiile de credit trimit CRB informatii relative la bonitatea clientilor, informatii care, concretizate in rapoarte ale CRB, sunt puse la dispozitia celorlalte institutii de credit.
4. Centrala incidentelor de plati (CIP) este un departament in cadrul BNR, infiintat in anul 1997 ca un centru de intermediere care gestioneaza informatia specifica incidentelor cu instrumente de plata (cecuri, cambii, bilete la ordin).
Sectiunea 2 – Asigurarea contra riscului de insolventa prin mecanismul garantiilor
1. Pentru a evita sau a reduce riscul insolvabilitatii debitorului, creditorul poate sa apeleze la garantii. Acestea intaresc pozitia creditorului care beneficiaza de ele, deoarece garantiile creeaza creditorului o pozitie privilegiata in raport cu alti creditori.
Garantiile tipice sunt garantiile personale si garantiile reale.
In categoria garantiilor personale, pe linga fidejusiune, pot fi incadrate garantia guvernamentala, scrisoarea de garantie bancara, garantiile eliberate de fondurile agreate de banci, avalul pe efecte de comert (cambie, bilet la ordin, cec), girul cambiei si biletelor la ordin, inclusiv cele cu clauza “in garantie”, sau “valoare in garantie reala mobiliara”, asigurarea de risc de afaceri oferita de o societate specializata.
In categoria garantiilor reale, pe linga garantii reale tipice (ipoteca, garantia reala mobiliara cu deposedare, garantia reala mobiliara fara deposedare si privilegiile) poate fi inclusa si garantia consimtita pentru debitor de un tert garant care afecteaza garantiei un bun individual determinat din patrimoniul sau (mobil sau imobil), precum si garantia asupra fondului de comert.
Pe linga cele doua tipuri obisnuite de garantii, legea sau partile in contractul dintre ele reglementeaza o mare varietate de garantii atipice, derivate fie din garantiile personale, fie din garantiile reale. In plus, alte mijloace juridice pot fi utilizate ca garantii. Spre exemplu, in scop de garantare sau asigurare contra riscului, pot fi folosite clauza penala, solidaritatea codebitorilor, delegatia imperfecta, novatia, subrogatia, cesiunea de creanta, compensatia, operatiunile de factoring si operatiunile de forfetare.
Sectiunea 3 – Managementul crizelor financiare in societatile comerciale
§1. Preventia insolventei prin mecanismele guvernarii corporatiste
1. Controlul managementului in guvernarea corporatista este principala modalitate de preventie a insolventei prin mijloacele proprii, interne, ale societatii pe actiunii.
Principiile si standardele guvernarii corporatiste vizeaza ordonarea comportamentului managerial urmarind, printre altele, limitarea abuzului si eficientizarea activitatii societatii. Aceste principii si standarde propun, in esenta : contractualizarea raporturilor juridice, separatia puterilor in cadrul societatii, controlul managementului prin mecanismele contractului de mandat, ordonarea comportamentului managerial prin interesul societatii, informarea si transparenta.
2. Societatea comerciala se constituie in baza unui contract de societate dar, odata ce dobindeste personalitate juridica, ea capata si caracter institutional. Caracteristica de institutie a societatii dotate cu personalitate juridica nu trebuie insa exagerata. Teoria institutiei este, in general, o capcana pentru actionarii minoritari.
3. Principala modalitate in care actionarii se implica in mod colectiv in viata societatii este participarea la adunarile generale ale actionarilor. Controlul prin adunarea generala este principala metoda de preventie a riscurilor exploatarii. Posibilitatea de a vota in adunarile generale ale actionarilor este primul si cel mai important mod de a controla Consiliul de administratie.
4. Actionarii se pot implica in viata societatii si individual, legea conferindu-le o serie de drepturi relative la informatie, controlul gestiunii societatii sau chiar la declansarea alertei.
5. O importanta modalitate de control al managementului societatii este aceea care interpune un organ deliberativ intre adunarea generala a actionarilor si actionarii luati individual, pe de o parte, si managementul societatii, pe de alta parte. Este vorba, in societatile pe actiuni, de Consiliul de administratie sau, dupa caz, Consiliul de Supraveghere.
Conform standardelor guvernarii corporatiste, consiliul de administratie este o interfata intre actionari si management, menit in principal sa controleze si sa supravegheze managementul in interesul societatii si al investitorilor sai, dar si sa stabileasca strategia societatii si sa aprobe sau sa ratifice unele decizii majore ale managementului. Consiliul de administratie este si veriga de legatura intre management si toate celelalte persoane sau institutii interesate in activitatea societatii.
6. In legatura cu raporturile juridice dintre actionari si manageri si intre societate si manageri, guvernarea corporatista insista, ca si in cazul raporturilor dintre actionari, asupra caracterului contractual al acestora. Functia de manager se exercita in baza unui contract de mandat incheiat intre actionari si manageri, de unde rezulta drepturi si obligatii reciproce.
Ca si contractul de mandat, functia de administrator are un caracter intuitu personae. Aceasta caracteristica explica revocabilitatea ad nutum a contractului de mandat si implicit a functiei de administrator, chiar daca aceasta functie ar fi exercitata in baza unui contract de administrare (management).
§2. Procedura alertei
Cenzorii si auditorii interni, elemente de structura organizatorica si functionala a societatii pe actiuni, precum si auditorii financiari (externi) pot fi instrumente utile ale preventiei insolventei societatii in cauza. Auditul intern, prin specificul activitatii pe care trebuie sa o desfasoare, se poate constitui intr-un mijloc de preventie a insolventei societatii in cauza, ca de altfel, si la toate institutiile supuse obligatiei de auditare. Cenzorii si auditorii au atributia de a declansa alerta atunci cand managementul societatii pune in pericol bunul mers al societatii, conducand-o intr-o maniera ingrijoratoare, care poate duce la faliment.
Procedura alertei poate fi declansata si de actionarii societatii, fie direct, fie prin intermediul cenzorilor.
§3. Asigurarea de raspundere manageriala
Dupa aparitia Legii nr.441/2006, administratorul societatii comerciale pe actiuni, privit lato sensu, nu mai este un simplu angajat, mandatar sau functionar al societatii care exercita si atributii de gestiune sau de reprezentare legala a societatii. Functia de administrator in societatile pe actiuni devine o profesie, cel putin sub aspectul independentei si al asigurarii de raspundere profesionala.
Ca orice persoana care exercita o profesie in mod independent, managerul trebuie sa incheie o polita de asigurare de raspundere profesionala, in favoarea clientului sau, societatea pe care o conduce. Suma asigurata in caz de dauna se poate constitui intr-un mijloc eficient de preventie a insolventei, mai ales in cazul in care dauna provocata de managementul defectuos este atat de mare incat poate afecta solvabilitatea societatii.
§4. Redresarea financiara si restructurarea
In decursul celor 18 ani de tranzitie, legiuitorul roman a experimentat mai multe masuri de redresare financiara si restructurare, toate cantonate la regiile autonome si la societatile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat.
Aceste tentative timide de redresare a unor intreprinderi insolvente au fost insotite, de-a lungul timpului, de grave masuri anticoncurentiale si antieconomice.
Incercarea de a preveni insolventa prin mijloace administrative, impuse unor agenti economici privati, ignorarea vointei creditorilor din zona privata a economiei, focalizarea pe agentii economici din zona economiei de stat, renuntarea la creante fiscale etc., toate acestea erau cu totul incompatibile cu principiile liberei concurente, ascunzind ajutoare de stat ilegale.
Strategia restructurarii a fost un esec total, marea majoritate a agentilor economici vizati de procedurile de restructare fiind, in prezent, in faliment sau radiate din registrul comertului.
§5. Disciplina financiara
Adoptarea si utilizarea standardelor internationale de raportare financiara (IFRS) asigura informatii de o calitate adecvata, credibile si comparabile cu ale celorlalte tari.
Spre deosebire de sistemul standardelor internationale de contabilitate, de sorginte anglo-saxona, contabilitatea romaneasca a intreprinderii, de sorginte franceza, este o oglinda a obligatiilor fiscale ale contribuabilului si nu a situatiei economice reale a intreprinderii.
§6. Disciplina contractuala
In scopul preventiei insolventei “agentilor economici” a fost adoptata Legea nr. 469/2002 privind unele masuri pentru intarirea disciplinei contractuale.
Legea nr. 469/2002 se constituie intr-o limita a principiului libertatii de vointa, principiu care are o conscrare constitutionala, fapt pentru care compatibilitatea acestei legi cu Constitutia este dubitabila.
Legea disciplinei contractuale se aplica tuturor contractelor incheiate pentru realizarea actelor de comert de catre “agentii economici comercianti”, persoane juridice, si comerciantii persoane fizice, denumiti “parti contractante”, indiferent de forma de proprietate.
Din punctul de vedere al conditiilor de valabilitate, Legea disciplinei contractuale pare sa impuna forma scrisa ad validitatem.
Partile sunt obligate sa reglementeze modul in care se vor solutiona litigiile dintre ele.
Obligarea partilor la introducerea de clauze de consolidare a pretului (exprimarea in valuta convertibila) ofera partilor mijloace de a evita riscul devalorizarii monedei nationale.
Legea disciplinei contractuale impune informarea comerciantilor in legatura cu credibilitatea contractantilor, in prealabil incheierii contractului, inclusiv prin apel la registrul comertului si la Centrala Incidentelor de Plati din cadrul B.N.R.
§7. Contabilitatea previzionala
Avertizarea timpurie asupra dificultatilor financiare este posibila atit pe baza informatiei contabile interne, retrospective, cit si pe baza previziunilor de natura financiar-contabila pe care le poate face orice intreprindere.
De un real interes sunt conturile previzionale (de planificare, de prognoza).
§8. Operatiunile de hedging
Pe pietele financiare pot fi comercializate si riscurile financiare. Prin hedging se urmareste transferarea riscului unor fluctuatii viitoare ale pretului sau ratei dobanzii prin vanzarea de instrumente financiare derivate (de genul contractelor futures, forward sau options) care le garanteaza un pret viitor pentru activul lor. Instrumentele financiare derivate sunt uzual folosite pentru reducerea sau controlul riscului.
Sectiunea 4 – Preventia insolventei prin mecanisme contractuale si judiciare
§1. Medierea, concilierea si arbitrajul
Mijloacele alternative de solutionare a disputelor pot fi utilizate in scopul preventiei insolventei.
Toate mijloacele extrajudiciare de solutionare a disputelor, de la tranzactia pura si simpla, pina la mediere, conciliere si arbitraj, au la baza acordul de vointa al partilor, adica debitorul si creditorii sai. Debitorul se obliga la restructurarea intreprinderii sale in vederea redresarii, prin masuri ce tin de schimbarea managementului, lichidarea unor active, reorientarea pe piata, refinantarea sau diversificarea surselor de finantare, asumarea unor costuri suplimentare de catre actionari sau cooptarea unor investitori care sa asigure sursele de finantare a redresarii etc. Creditorii consimt la o serie de facilitati in beneficiul debitorului, care sa favorizeze redresarea, cum ar fi suspendarea sau intreruperea urmaririlor silite, inghetarea dobinzilor si a penalitatilor, ori chiar renuntarea la penalitati, reesalonarea debitelor, continuarea furnizarii de utilitati etc.
§2. Concordatul preventiv
In Romania se impune o solutie noua si radicala de tratament al dificultatilor intreprinderii.
Debitorul a carui intreprindere traverseaza o criza remediabila trebuie sa ceara creditorilor sai sansa de a se redresa, printr-un mecanism si o procedura exterioare procedurii insolventei, chiar exterioare tribunalului.
Reorganizarea judiciara ar putea fi inlocuita cu masuri echivalente precum concordatul preventiv, care nu presupune o decizie a tribunalului de declarare a insolventei, ci un contract intre debitori si majoritatea creditorilor sai, incheiat si executat sub medierea unui specialist in insolventa, contract al carui esec ar trebui sa duca la faliment.
§3. Procedura franceza de salvgardare a intreprinderii
Printr-o lege din 2005, legislatia franceza a intreprinderilor in dificultate s-a impartit in trei tipuri de procedura : (i) proceduri de preventie a insolventei care presupun inexistenta incetarii de plati, (ii) procedurile colective judiciare, care presupun incetarea platilor, (iii) procedura salvgardarii intreprinderii.
Subcapitolul 3 – Interventia statului in crizele financiare ale intreprinderilor
Sprijinul acordat intreprinderilor in dificultate poate fi un sprijin activ, constind in ajutoare de stat sau facilitati primite de la comunitatile locale, sau un sprijin pasiv, constind in reducerea sau stergerea datoriilor fiscale.
Un rol important in preventia insolventei il are sprijinul, acordat de stat sau de comunitatile locale, sub forma garantiilor de stat sau publice pentru rambursarea imprumuturilor sau prin participarea la capitalul social al societatilor pe actiuni.
In dreptul nostru, interventia statului in preventia sau tratamentul dificultatilor intreprinderii se manifesta in cel putin trei modalitati : (i) privatizarea ; (ii) moratoriul legal la procedurile de insolventa ; (iii) ajutorul de stat.
Sectiunea 1 – Privatizarea
Ideea de substanta a privatizarii, concordanta cu principiile dreptului comunitar european, este de a da eficienta societatilor de stat sau, dupa caz, de a le scoate din zona dificultatilor financiare cu care se confrunta, adica de a preveni riscul de insolventa al acestor societati.
Scopul reglementarii multiplelor legi referitoare la privatizare il reprezinta accelerarea si finalizarea procesului de privatizare, problema inca actuala in Romania.
Principiile fundamentale ale procesului de privatizare sunt: transparenta, formarea pretului pe baza cererii si a ofertei, egalitatea de tratament intre cumparatori si reconsiderarea datoriilor societatilor comerciale, in vederea sporirii atractivitatii ofertei de privatizare.
Sectiunea 2 – Moratoriul legal la procedurile de insolventa
Procedura insolventei este o procedura concursuala (colectiva) pe care legea o instituie pentru acoperirea datoriilor debitorului aflat in insolventa, procedura la care toti creditorii sunt chemati sa participe pentru a-si putea acoperi creantele contra debitorului. In momentul deschiderii procedurii, debitorul ” intra sub protectia Tribunalului “, fiind astfel protejat de actiunile creditorilor pentru recuperarea creantelor, inclusiv de eventualele sicane sau presiuni pe care creditorii le-ar putea exercita asupra debitorului prin executari individuale. Caracterul colectiv, concursual, al procedurii insolventei impune consecinta opririi urmaririlor silite individuale ale creditorilor contra debitorului.
La nivelul dreptului comunitar european privatizarea este acceptata nu ca scop in sine, ci ca unul dintre mijloacele de preventie a insolventei.
Vechea reglementare a falimentului din Codul comercial permitea evitarea falimentului sau suspendarea efectelor sale, dar o facea in conditii normale, pe criterii juridice si concurentiale, proprii unei economii de piata.
Suspendarea efectelor hotaririi de declarare a falmentului, conform reglementarii Codului comercial putea avea loc in trei modalitati, strict reglementate : a)continuarea comertului, b)interventia unei propuneri de concordat, c) moratoriul.
Doctrina a considerat ca moratoriul a fost conceput de legiuitor in folosul atat al debitorului cat si al creditorilor. Cu toate intentiile bune, in practica nu s-au obtinut rezultatele sperate de legiuitor intrucit, de cele mai multe ori, moratoriul a fost un mijloc de temporizare din partea datornicului, in scopul de a obtine concesii de la creditori, iar tribunalele nu aveau destule mijloace pentru a se pronunta in cunostinta de cauza. Institutia a fost desfiintata in 1929, prin Legea asupra concordatului preventiv, legea abrogata si ea, intrucit ” si la aceasta lege debitorii au gasit mijlocul sa duca la temporizarea realizarii drepturilor creditorilor “.
Sectiunea 3 – Ajutorul de stat
Ajutorul de stat este “acel mijloc interventionist prin care statul sprijina intreprinderi, regiuni sau sectoare economice, in scopul realizarii unor obiective de politica economica”.Odata acordate, ajutoarele de stat sunt supuse unei proceduri de raportare si monitorizare de catre autoritatea din domeniul concurentei. Ajutoarele de stat ilegale si ajutoarele de stat interzise sunt supuse rambursarii.